Despre mine

Despre darurile empatiei

Dacă plec în oraș, la plimbare, la mall – sau oriunde m-aș duce. Poate fac o scurtă călătorie cu metroul – mă simt stoarsă de energie…obosită…de parcă, am lucrat la muncile câmpului. Absorb cu ușurință energiile celor din jur pentru că asta face un empat…. sau mă rog asta ne învață cultura new age, printre altele…

Când ești empatic, simți toate bucuriile celor din jur – preiei stările lor pozitive, te bucuri pentru reușitele lor, pentru fericirea lor. Se vorbește prea mult despre blestemele pe care le aduce cu sine empatia, despre energii negative, despre absorția stărilor negative ale celor din jur ș.a.m.d și foarte puțin despre partea pozitivă pe care o are empatia.

Atunci când ești bucuros pentru cel de lângă tine este un sentiment infinit de bun. Eu cred că acesta este drumul pe care trebuie să-l urmeze omul invidios – ideal ar fi să-și transforme invidia – să ajungă să se bucure pentru celălalt ca pentru sine. Câteva situații în care m-am bucurat enorm pentru cei din jurul meu :

  • Când colega mea de bancă din generală și-a cunoscut perechea, am țipat pe coridorul liceului de fericire până a venit directoarea să-mi facă observație (eu n-aveam iubit pe atunci, dar asta nu m-a oprit să mă bucur). Acum sunt căsătoriți de ceva timp și sunt fericiți împreună….sunt împreună din liceu – din clasa 10 .
  • Când prietena mea cea mai bună și-a luat permisul, m-am bucurat pentru ea – eu n-am permis încă
  • Când o altă prietenă și-a cumpărat apartament, m-a invitat la ea acasă m-am bucurat enorm
  • Iubesc atât de tare ideea de familie și să văd oameni fericiți încât mă bucur enorm când îmi văd foști iubiți căsătoriți, cu copii . Chiar mă bucur pentru ei și n-am absolut niciun regret decât pentru momentele în care i-am făcut să sufere.
  • Mă bucur pentru toate fostele colege gravide și le doresc doar binecuvântări.
    Nu știu dacă e o idee bună să împărtășesc bucuriile mele cu voi – chiar m-ați putea acuza de îngâmfare și de faptul că mă laud – dar sper ca acest text să ajute pe cineva cumva undeva cândva.

Omul invidios e un om complexat, cu multe frustrări și – de cele mai multe ori, un om rănit. Rugați-vă pentru invidioși să-i ajute Dumnezeu să scape de această meteahnă.

Problema e că atunci când ești invidios, disprețuiești darurile pe care deja le ai și le-ai primit de la Dumnezeu ȘI CREDE-MĂ CĂ AI!!!!

E ca și cum tu consideri că meriți mai mult decât ți-a dat Dumnezeu. Ba mai mult decât atât, tu crezi că NU AI pentru că există ALTCINEVA care are ceea ce-ți dorești l-a luat de la tine, indiferent despre ce este vorba. Ești pilaffen, omule invidios!! Lucrează cu tine și schimbă la tine asta, curăță-te spiritual prin rugăciune, pocăință adevărată și vei vedea câte se vor schimba în viața ta. DUMNEZEU nu greșește niciodată. Dacă n-ai primit ce-ți doreai, fie n-aveai nevoie, fie nu era momentul. Poate ai altă cale de urmat, alte ,,contracte sufletești de onorat”, alte lecții de învățat.

Când invidiezi oamenii, nu-i iubești – nici pe ei, nici pe Dumnezeu, ci îl hrănești pe Lucifer.

Dumnezeu ți-a dat fix ce ai nevoie, cât ai nevoie, cum ai nevoie. Ai primit pe măsura muncii tale si tot așa va fi în continuare. Nu te încăpățâna să crezi altceva. Nihil sine Deo!

Despre mine

Despre destin si programe mentale

Până la vârsta de 28 de ani, mi-am ignorat complet vocea interioară, chemările și dorințele sufletești. Deși trecusem prin viață printr-o serie de evenimente marcante mi-a luat ceva timp să înțeleg anumite circumstanțe. Trebuie să recunosc că anumite situații nici acum nu le-am înțeles pe deplin și cumva n-am reușit să le integrez. 

Am avut nevoie de un moment  care sa mă ajute sa mă rup de vechile programe ce-mi rulau mental. După ce-am citit tot felul de bazaconii din psihologie, astrologie, spiritualitate și alte domenii care ma atrăgeau, am început sa mă înțeleg mai bine – să-mi descopăr latura sensibilă, vulnerabilitățile. Am reușit să-mi văd propria-mi reflexie în alți oameni – atât strălucirile, cât și umbrele. Odată cu așezarea fiecărei planete pe harta-mi natala, mi-am înțeles predispozițiile, capriciile, pericolelele care mă pândesc și pe care alții le numesc „destin”, dar ele nu sunt altceva decât niște programe mentale care te pot determina să acționezi într-o anumită direcție sau în altă direcție. Jung zicea că până nu scoți ce ai în inconștient, vei numi ceea ce ți se întâmplă „destin.” Iar pentru a aduce solid un argument în sprijinul afirmației de mai sus – am câteva aspecte la planete pe harta natală care-mi dau de furcă cu studiile și-mi „pun bețe în roate” – și nu nu e vorba de lene sau de lipsa voinței, ci de obstacolele pe care le-am întâmpinat de fiecare dată când trebuia să-mi finalizez studiile.

Nu vreau să mă lamentez, ci doar vă povestesc.

Ai mei au făcut mari sacrificii ca să ajung la facultate și să studiez, să ajung ⹂cineva” în viață. Am intrat la facultate în vara-toamna lui 2010. Aveam telefon mobil cu butoane pentru că nu-mi permiteam altceva, nu aveam bani de laptop pentru că existau alte priorități cum ar fi – chiria și cheltuielile de bază. Mailurile de la facultate mi le citea mama de pe calculatorul de acasă. Cum nu aveam un loc stabil (azi cămin – ba cu 6 persoane in cameră, ba cu 3, ba cu 5) mâine gazdă – nu-mi puteam căra calculatorul cu mine…Iar proiectele de la facultate necesitau un laptop, un PC, așadar eram nevoită să merg la bibliotecă (unde era de multe ori f frig) și să-mi aștept rândul la un calculator (pe care n-aveam dreptul să-l folosesc mai mult de 1h). În anul 3, am primit cadou un laptop, deci acum totul era cumva mai lejer. Chiar și așa, am picat licența prima dată – pe fond de stres și de emoții, tocmai treceam printr-o despărțire care m-a făcut să sufăr foarte tare. Și-a trebuit să mă întorc în orașul natal, unde am lucrat la un supermarket 3-4 luni până s-au stabilizat cât de cât lucrurile. 

Urma să dau din nou licența în ian-feb 2014 – ceea ce nu s-a întâmplat pentru că în acea perioadă au început ninsorile, iar drumurile au fost blocate și n-am putut ajunge la examen… 

Dar nu m-am lăsat, am încercat din nou în vara lui 2014 și-am luat, în sfârșit, fericită examenul. M-am întors la București, am intrat la master, iar în ultimul an de master, mi s-a stricat laptopul și iarăși am întâmpinat probleme. Am fost nevoită să-mi fac 2-3 proiecte de pe tabletă (îmi achiziționasem o tastatura), dar tot era extrem de dificil. 

Mi-am tot imaginat de-a lungul timpului o conversație cu copii mei  (pe care inca nu-i am) undeva in viitor. Ei m-ar întreba – Mami, de ce-ai renunțat? eu – Pentru că era prea greu! iar apoi mi-am zis tot singură că nu aș vrea să le dau răspunsul ăsta. Dragii mei copii închipuiți, posibili, viitori, mami n-a renunțat niciodată, indiferent cât de greu i-a fost și oricâte obstacole a întâmpinat. Să fiți și voi ca mami!
Cred în ideea de destin pe jumătate – în sensul că – dacă ceva trebuie să ți se întâmple, ți se va întâmpla desigur – dintr-un motiv sau altul. Cred că, nu poți schimba ce ți se întâmplă, iar o mare parte a Marelui Dar oferit nouă denumit LIBER ARBITRU este că poți schimba cum te poziționezi tu, cum reacționezi tu la ceea ce ți se întâmplă. Ești un strugure zdrobit și devii vin bun sau vin oțetit? Devii mai amar, îi faci și pe alții să sufere odată cu suferința ta? Sau devii mai bun, mai tolerant, mai înțelegător – tocmai pentru că alții n-au fost așa cu tine? Se zice că pe unii oameni îi storci și iese venin, iar pe alții îi storci și iese nectar. Tu ce alegi să fii, omule, venin sau nectar?

Despre mine

Ba pe a mătii

Ești îngrozitor 
de seducător 
M-arunci în înalt 
Să mă scapi 
pe asfalt.

Ești teribil de glumeț
Te faci uneori răzleț
Și știi că nu-mi vine să te las, băiete
Chiar de m-ai trânti de-un perete!

Mă provoci, dar m-asculți 
Mă privești, dar mă uiți
Mă știi bine, dar nu mă cunoști
Te-ai lovit de multe măști.


Te iubesc, caraghiosule
Și râd de tine, prostule
Și te visez că ești mai puțin bleg
Și-n inimă mai puțin beteag,
Te iubesc, dar
fără să-ți fac mătănii!
Iar tot ce-mi spui tu e: Ba pe-a mătii!

Despre mine

În altă parte

Poate ne vom iubi în altă parte
Într-un vis sau într-o carte.
Pe cerul inimii, 
eroii au devenit erori, 
iar iubirile orori.

Iartă-mă că te iubesc 
și că nu ți-am spus
Nici la răsărit, nici în prag de apus.
Și mai ales, iartă-mă că n-aș fi știut
Să țin intens flăcările pasiunii arzânde.

Despre mine

Puterile Soniei. Capitolul 1

 România, București, 2020, un univers paralel fără pandemii

Privindu-l cum doarme, îi trecuse prin minte gândul că niciodată nu a mai iubit pe cineva la fel de mult ca acum. Își amintise că în urmă cu câțiva ani, credea cu totul altceva, iar gândul acesta o făcu să zâmbească amar. Sonia se apropie de el, îl mângâie ușor cu tandrețe pe frunte și îl sărută cu multă iubire. Nu-i venea să creadă că este al ei. Era prima oară când nu își setase așteptări, când dăruia iubire necondiționat fără să ceară înapoi nici măcar o fărâmă. Voia să îl protejeze ca nimeni și nimic să nu îl rănească vreodată. Stătea aplecată, purta o cămașă albă de noapte din mătase, iar părul ei lung, blond și cârlionțat atingea marginile pătuțului albastru. Membrele micuțe ale copilului se mișcau în somn pe lângă corp căutând mâinile protective ale mamei. Soțul ei, un bărbat brunet, ochii verzi, înalt, îmbrăcat cu un tricou alb și o pereche de pantaloni albaștri de trening apăru în pragul ușii, admirând tabloul desprins parcă din cele mai frumoase vise ale sale: minunata lui soție, alături de copil. În mână dreaptă avea telefonul mobil, un smartphone ultimul model, iar cu cealaltă mână se sprijinea de tocul ușii. Zâmbi din toată inima, era atât de fericit încât îi venea să strige să audă toată lumea.

Citește în continuare „Puterile Soniei. Capitolul 1”
Despre mine

Puterile Soniei. Capitolul 2

Orașul Scâncești, jud. DOR, Romania

                                2010

    Era vară. Ca de obicei, greierii ofereau felurite reprezentații, cântând povești care îți făceau pulsul să accelereze în același ton cu muzica lor. Vântul sufla ușor răcorind împrejurimile arse de soarele din timpul zilei precum un tată care suflă peste rana copilului ce plânge că îl ustură. Întunericul nopții pusese stăpânire peste tot orașul și-l îmbrăcă cu pelerina sa închisă, de culoarea cărbunelui. Luminile artificiale își făceau numărul obișnuit ca în fiecare seară oferind o priveliște artificială, dar frumoasă. Unele străzi erau întunecate și chiar lugubre, de parcă acolo sălășluiau monștri sacri ce se hrăneau cu teama celor care îndrăzneau să le tulbure somnul.

Citește în continuare „Puterile Soniei. Capitolul 2”
Despre mine

Puterile Soniei. Capitolul 8

– Uite, aici e dulapul tău, unde îți poti aranja lucrurile. Ți-am facut loc și în raftul din baie, poți să îți pui acolo periuța de dinți și o cremă de față. Știu ca nu e foarte mare raftul…dar…

– Nici nu trebuie, Iulia. Oricum nu am de gând să stau prea mult timp pe aici.

– Ok. Bucătăria știi unde e…

– Iuyu…

Citește în continuare „Puterile Soniei. Capitolul 8”